3 zile am zacut in pat cu febra ,dureri obisnuite de ochi si urechi si o durere ca de crestere in picioare care evidet ca nu era de crestere.pareau niste maini care racaiau carnea de pe oase de sus pana jos.am zacut cerand somnifere sa nu mai fiu martora a suferintei mele si azi m-am trezit iubindu-mi patul si gandindu-ma cu goaza ca prin a ma face bine nu fac altceva decat sa-l parasesc.mi se parea normal sa vegetez toata ziua si sa-l cosmetizez cu toate lucrurile mici de care am nevioie si pe care sa le pun langa perna.
mi-e foarte clar ca saptamana viitoare n-o sa ma adaptez asa usor la un program ce nu implica statul in pat toata ziua si-o sa-mi fie dor de perioada asta chiar daca am accentuat "god,why me?" care sta scris cu verde pe dulapul de deasupra patului de exact un an ,de la cealalta crunta imbolnavire.
dar pe el?l-am marcat cu ceva?obiectele de langa perna o sa fie date jos iar cearsafurile transpirate schimbate din nou.poate cativa stropi sa fi ajuns la saltea si chiar daca o voi intoarce cu fata de vara,va pastra mereu o bucata neevaporata din mine.
saltelele acumuleaza in ele personalitate,dar nu sunt nici ele marcate definitiv.dimpotriva:se bucura de trecerea oamenilor imprumutand de la fiecare cate ceva bun sau rau.asa stiu ele sa cunoasca lumea,nu le pot invinui.patul are o viata mai lunga,mai multa experienta,de asta nu se lasa usor impresionat de oameni,dar salteaua se arunca repede,se tot intoarce,iar curatarea care la pat e o eliberare a porilor si receptorilor,pentru ea e o despartire dureroasa de ce strasese cu greu.o formatare.
de aceea,saltelele aduna tot ADN-ul uman posibil dar pe care nu pot sa-l pastreze definitiv.lacrimi comune nu le marcheaza.numai dragostea si ura rup arcuri si isi lasa definitiv amprenta.atunci saltelele mor fericite incununate cu supremul uman.